Tu esti cîntecul meu de izbînda.
Peste noapte cînd te înfatisezi
în firele ploii,
intru surîzînd
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogatia ta
si mîngîi frîiele cailor tai
batute cu piatra de zamfir.
Eu voi încalca
pe-un armasar alb
si-mi voi agata ploile,
cercel sunator la ureche,
sa ma auzi cînd trec.
Priveste-mi ochii
cît de albastri-mi sunt!
Ma gîndesc la Comuna,
la boltile-i înalte cît privirea.
Si cînd rostesc numele ei de purpura
si buzele mi se roşesc,
ce de-un sarut,
atunci stiu ca s-a facut dimineata
si ma grabesc în întîmpinarea
soarelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu